„Libertatea se câștigă prin învățare.” — Epictet
Eugenia stătea ghemuită pe marginea trotuarului, la umbra unui copac.
Lângă ea, Iulia, fiica ei de 16 ani. În jur, alte femei care, la fel ca ele, așteptau o veste despre soții lor. N-aveau voie să intre în clădirea judecătoriei. Ușa era blocată de soldați și milițieni. Înăuntru se desfășura un proces.
Iar aceste femei erau soțiile și mamele unor bărbați numiți „dușmani ai poporului”.
Soțul Eugeniei avea 59 de ani. Alexa era un om încăpățânat, crescut de istorie: fusese copil de arme în Primul Război Mondial. Învățase matematică și franceză pe front, de la soldații francezi cantonați în România. După război, în 1921, fusese împroprietărit prin decret regal.
Când au venit comuniștii și au început să laude CAP-urile, el s-a opus ferm. Pentru asta a fost condamnat la doi de muncă silnică la Canal. Dar a ieșit de acolo și mai înverșunat. Timp de vreo 5 ani, aproape în fiecare duminică, la cârciuma satului, le spunea oamenilor să nu-și dea pământurile, să nu accepte colectivizarea.
Până într-o noapte, când l-au luat cu o dubă neagră și l-au dus la arestul din Iași.
În ziua procesului, Eugenia și Iulia stăteau în fața judecătoriei, așteptând. Abia acolo aflaseră, de la alți oameni, că inculpații aveau avocați „din oficiu”. Dar nimeni nu îndrăznea să spună că acei avocați erau, de fapt, membri de partid.
Deodată, în fața ușii s-a creat agitație.
Femeile s-au îmbulzit spre intrare. Militarii au făcut zid. Un milițian îi făcea semn unui șofer. Câteva clipe mai târziu, un camion militar s-a oprit cu spatele la ușă. O scară a fost coborâtă. Abia atunci femeile au văzut că înăuntru erau bănci puse față în față – pregătite pentru cei condamnați.
Strigătele au început:
„Vasile! Ce s-a întâmplat? Unde te duc?”
„Mărine, te-au bătut? Spune ceva!”
Unele femei nici nu mai puteau vorbi. Mușcau din batistă, neputincioase să-și șteargă lacrimile.
Bărbații, îmbrăcați în zeghe, legați cu lanțuri la mâini și picioare, primeau ordin să urce în camion. Unii erau prea slăbiți ca să urce singuri. Milițienii îi împingeau brutal pe scară, iar alți condamnați îi ajutau să se așeze pe bănci.
Eugenia încerca disperată să-și găsească soțul cu privirea. Nimic. Femeile se îngrămădeau lângă camion, încercând să fure câteva secunde cu cei dragi. Între ușă și camion nu mai rămăseseră decât doi soldați.
Apoi, timpul s-a oprit.
Din clădire a apărut un bărbat înalt, tuns scurt, cu privirea ageră și fruntea încruntată. Avea lanțuri la mâini și la picioare, dar mergea cu capul sus și spatele drept, ca și cum era obișnuit cu greutatea lor. Era Alexa.
Omul pe care nu-l văzuse niciodată trist.
Omul care se întorsese de la Canal aproape mort, dar cu demnitatea neatinsă.
Mergea cu atâta siguranță, încât milițienii s-au dat la o parte, de parcă ar fi fost superiorul lor.
Eugenia a amuțit.
Iulia îl privea printre lacrimi.
Alexa s-a oprit în dreptul lor și a spus doar atât:
„Eugenia, să ai grijă de copii să facă școală.
Iulia, să ai grijă de maică-ta.”
A fost ultima lor întâlnire.
L-au urcat în camion. Câteva luni mai târziu, familia a primit o telegramă: Alexa L. decedase în închisoarea din Botoșani. Fără explicații.
Abia după câțiva ani, un fost coleg de celulă le-a spus adevărul: la Botoșani era un lagăr de exterminare.
Eugenia și-a crescut cei cinci copii – patru fete și un băiat – cu gândul acesta în inimă: „Să facă școală.”
Chiar dacă erau exmatriculați de directori care aflau că sunt „copii de chiabur”. Chiar dacă trebuiau să-și caute mereu alte școli.
Au trecut cu toții prin comunism cu demnitate, cu viziune, cu o icoană în suflet: să se educe ca să nu lase reziduurile politice să le intre în minte și în inimă.
Ce legătură are această poveste cu noi?
Astăzi suntem liberi. Putem vorbi (aproape) liber, putem călători, ne putem da cu trotineta printre rafturile pline ale magazinelor. Și totuși… mintea și sufletul multora sunt captive. O temniță cu gratii invizibile.
Fricile, oboseala, termenele-limită, facturile, epuizarea emoțională – pentru mulți oameni, acestea au devenit pereții unei celule.
Oamenii nu mai văd orizontul. Viitorul e acoperit de o ceață întunecată.
Și totuși, cuvintele lui Alexa rămân valabile și acum:
„Copiii să facă școală.”
Nu în sensul notelor. Nu în sensul olimpiadelor.
Ci în sensul evadării.
Evadarea minții.
Evadarea sufletului.
Evadarea din întunericul care închide perspectivele.
Înseamnă să-ți educi mintea ca să poți privi dincolo de haosul lumii.
Să crești spiritual, mental, emoțional.
Să devii o lumină pentru cei din jur.
Să vezi prin ceață și să îi ajuți și pe alții să iasă din ea.
Alexa a fost bunicul meu.
Eugenia, bunica mea.
Iulia, mătușa mea.
Mama avea nouă ani când se întâmplau aceste lucruri.
Povestea este reală. Și mă urmărește. M-a format. M-a crescut. Și sper să fi moștenit ceva din forța bunicilor mei.
Astăzi vreau doar să continui mesajul lui:
EVADEAZĂ.
Nu lăsa istoria să-ți umbrească mintea.
Nu lăsa neputințele altora să-ți definească ființa.
Nu te lăsa convins că ești neputincios.
Asta este ficțiune.
Tu ești o forță.
Ești un fenomen al naturii.
Ești o ființă de lumină.
Ești un miracol.
Ești creat(ă) de Cel mai minunat Creator care a pus toată iubirea atunci când te-a plămădit.
Să nu uiți asta niciodată!
Îți mulțumesc că, prin curajul tău, îi ajuți și pe alții să evadeze.
Te îmbrățișez cu drag,
Ștefan
PS 1: Știu că gândul ne zboară la cozonaci și colinde, dar noi mai pornim motoarele pentru două turnee:
17 decembrie – Cinema Studio, Timișoara
18 decembrie – Cinema Dacia, Cluj-Napoca
„Micul Prinț – spectacol pentru oameni mari”.
Dacă vrei să-l revezi sau să trimiți pe cineva drag, poți folosi linkul de mai jos:
https://ticketstore.ro/ro/spectacole/18/teatrul-rod
PS 2: Despre bunica Eugenia am scris și în cartea „Îndrăznește. Ghid practic de evadare”. A lăsat lecții de verticalitate care merită descoperite. O poți comanda de la linkul de mai jos – și mă ocup să ajungă la tine cât mai repede.
https://www.emag.ro/indrazneste-ghid-practic-de-evadare-stef...
* În imagine - Alexa și Eugenia, fotografie reconstituită cu ajutorul AI Gemini. | 
